Skip to content

O nouă zi, același prieten. Statul.

28 Ianuarie 2013

Guvernele care s-au perindat la putere au definit de-a lungul anilor o strategie coerentă prin care își bat joc de plătitorii de taxe, impozite, salarii, TVA și lista, îmi imaginez, vă este cunoscută. Măcar asupra acestui aspect toate partidele au căzut de acord.

Strategiile economice coerente, care să ne scoată din groapă, au întârziat să apară. Zeci de analiști fac zilnic recomandări cu privire la ce ar trebui făcut. Poate să ne fie mai bine. Nimeni nu îi aude.

Câte editoriale sau plângeri nu ați citit pe această temă? Bloguri, texte de opinie argumentate, forumuri cu plângerile cetățenilor nemulțumiți, înjurături golănești, oameni decenți care își plâng de milă online și offline.

Nimic. Articolele despre codul fiscal sau impozitare ajung să fie o alinare pentru muribunzi.

Dar o întrebare nu îmi dă pace. De ce nu reușesc acești oameni (politicieni), toți cu doctorate, să presupunem neplagiate, (și facultăți în afară sau măcar câteva cursuri de vară) să găsească un sistem de impoziate și taxare din care toată lumea să iasă câștigată?

Răspunsul la întrebare, cred, ar presupune mai multe variante. Prima e: nu vor. Dar nu aș mai avea despre ce să scriu.

Concluzia mea este că acești indivizi nu au muncit un minut în viața lor. Dacă sunt excepții, le puteți semnala. Mă refer la faptul că nu au avut un serviciu sau un șef (altul decât tata, tata socru, nașa, unchiul și alte personaje cu grade de rudenie) care să le ceară socoteală. Și au ajuns cum nu se poate mai bine! În fruntea unor instituții. Pe ce au mizat? Pe același lucru ca și până acum: nimeni nu le cere socoteală.

Prin urmare, acești indivizi sunt rupți de realitate. Și nu ar putea să o vadă nici măcar dacă cineva le-ar propti ochii în scobitori.

Angajații din sistemul bugetar, cu puține excepții, sunt oameni care s-au descurcat. Au sărutat mâna aia bună, au avut unchiul/mătușa potrivită la locul potrivit sau, pur și simplu, nu au deranjat pe nimeni și nimeni nu i-a deranjat pe ei. Există instituții publice cu 90 de angajați din care vezi muncind 10. Ceilalți sunt pe teren. Nu degeaba ne place expresia: timpul trece, leafa merge!

Cum ar putea politicienii să înțeleagă nevoile unui tânăr antreprenor când își petrec mare parte din timp încercând să prostească oamenii la televizor? Partea tristă este că vorbim mult și facem puțin. Este un mare defect al nostru. Poate cad în  păcatul generalizării, dar am ajuns din niște motive la concluzia asta. Chiar dacă nu apar în presă sau la televizor, există în România oameni excepționali care vorbesc puțin și fac mult. Mai mult decât am făcut noi vreodată pentru ei.

Dar o nouă zi în vechiul turn arată altfel.  la fel. 

O firmă amendată cu 50.000 de lei pentru că nu a anunțat la timp posturile vacante;  o somație de plată la pensii din 2008 pe care o primești în 2012 (asta în condițiile în care statul a investit milioane de euro în sisteme informatice care, chipurile, ar trebui să centralizeze rezultatele).

– Și la asigurări am ceva de plată, întreb la Finanțe?

– A, mergeți dvs. să vedeți că primim situația la vară.

Bonus, unchiul meu, pensionar de drept, s-a angajat după ce a ieșit la pensie pentru că nu se poate obișnui cu șahul din parc. Deși angajatorul îi plătește contribuțiile, a avut de achitat peste 1.000 de lei + penalizări, datorii la pensii. Nu și le poate explica, dar le-a plătit.

Din episodul următor: cum arată șoseaua Bârnova după ce a fost asfaltată în noiembrie? Trebuie să se încălzească puțin ca să fac poze.

Anunțuri

La mulți ani, 2013!

31 Decembrie 2012

happy_new_year_2013-wide

Alegeți din 2012 doar ce a fost bun. Sperați că 2013 va fi încă un an în care ne vom lupta cu promisiunile și dorințele pe care ni le facem față de noi înșine la miezul nopții. La mulți ani, 2013!

Sursa foto: http://www.hdwallpapers.in

Titlu

28 Septembrie 2012

Cînd m-am apucat de jurnalism, să fac teren, să urmăresc întruna revista presei, să merg la radio și să prezint știrile, credeam că fără mine lumea nu poate merge înainte. Acolo, în redacție, viața e altfel. Dacă ești cu adevărat jurnalist, tresari la fiecare breaking news anunțat de televiziunile de știri la care te uiți cu un ochi, în timp ce cu celălat urmărești agențiile de știri și bați știrea la calculator pentru fix. Tremuri cînd vezi: „Accident grav la Iași” și aștepți să apără pe burtieră numărul morților, orcît de cinic ar părea, ca să îți dai seama dacă suni la Poliție sau la ISU. Sau nu. Oricum deja ești cu mîna pe telefon. Apoi, ai coșmaruri noaptea dacă lucrezi la radio: fie te bîlbîi pe post, fie știrea nu e știre, e o poezie pe care o citești fărăr să te poți controla.

Pînă să te dumirești, ajungi în redacție să prezinți buletinul de la șase. Weekendurile trec în alt ritm și nu îți pui pe pagina de Facebook: It’s Friday, weekend is here! Zîmbești ironic cînd vezi astfel de postări și te gîndești că It’s Friday, dar sîmbătă și dumincă o să păzești redacția și agențiile și o să tragi de corespondenți să dea și ei ceva ca să bagi în jurnal. Și, sincer, deși uneori apare rutina, la știri te crezi buricul pămîntului.

Mai e și farmecul zilelor cînd mergi pe teren, cînd pui întrebări și ți se pare că ai tu ditamai subiectul și o să răstorni lumea cu el. În timp, înveți că sînt puține cazurile în care răstorni lumea. Oricum, trebuie să îți placă să faci teren. Și dacă nu îți place terenul, e de rău.

Cînd faci interviuri prin telefon ca să dai tu primul în buletin, te trec fiori pe șina spinării și iar te crezi buricul pămîntului.

Ce să mai? E alta viața în redacție. Și dacă nimic nu te mișcă din toate astea, înseamă că poate ai ales greșit. Meseria asta nu o poți face cu jumătăți de măsură. La redacție nu mergi ca să stai cu ochii pe ceas să vezi cînd se termină programul.

Poate sînt prea puțini cei care nu simt că li se face stomacul pungă cînd practică meseria, cînd dau o știre pe post sau cînd scriu pentru print/online. Poate de asta, cînd spui că ești jurnalist, citești pe fața oamenilor gîndul ascuns: vă știu eu pe voi, jurnaliștii.

Și după ce nu mai practici meseria, tot stai cu urechile ciulite la subiecte. Și cînd simți subiectul, așa cum un iubitor de mașini simte motorul mașinii, îl dai altcuiva și te gîndești că ești buricul pămîntului

Cum mi-am petrecut post-Referendumul

20 August 2012

Multe s-au întîmplat în cele 20 și ceva de zile de la Referendum. Prietenii s-au dezbinat, familii s-au certat, soacrele și-au sunat nurorile și le-au condamnat că nu au fost la Referendum. Mai mult, le-au găsit vinovate chiar de faptul că fiii lor nu au fost la Referendum.

România s-a transformat într-un reality- show. Cel puțin așa pare cînd te uiți la televizor sau cînd citești presa online.

Ce să văd la știri, se întreabă o bunică? Ca ălă se înjură cu ălă, că politicianul X a furat nu știu cît, că doamna Pivniceru s-a urcat în mașina lui Năstase? De ce sa mă uit la știri, se intreabă din nou bunicuța? Uite așa nu avem noi un ministru de la Iași, continuă ea. Eram și eu în camera în care avea loc schimbul de replici.

Prin prisma faptului ca trei ani am lucrat la radio, apropiații îmi zic ziaristă, deși le-am spus că nu se cade, pentru că un ziarist este …. Nimeni nu mă ascultă. Ei zîmbesc pe sub mustăți gîndindu-se că sînt ziaristă și că știu eu mai multe, dar nu vreau să le spun.

Așa că mă întreabă ce părere am?

Era o vreme cînd nu ezitam să-mi spun opiniile și să le susțin sus și tare. Mi-a trecut. Opiniile în zilele astea nu mai valorează nici cît o ceapă degerată.

Dacă nu ești de partea corectă a baricadei, te trezești cu un stuchit între ochi cît ai zice pește. Cine mai are nevoie de dezbatere? Cine mai simte nevoia să analizeze problemele la rece, fără mînie? Și nu mă refer la emisiunile TV sau la dezbateriile publice. Moderatorilor și vorbitorilor de casă nu mai avem ce să le cerem. Ne-am obișnuit cu ei. Sînt cei care ne spun ce să gîndim și cum să gîndim.

Și, cînd nu ai altă activitate decît să stai tolănit în fața televizourului, urmărind spectacolul macabru în care mintea ta este injectată cu deșeuri, ajungi să gîndești exact cum îți dictează capetele vorbitoare de la televizor. Devii o legumă care repetă și aprobă capetele vorbitoare.

Doamnelor și domnilor, eliberați-vă! Ieșiti la plimbare, gătiți ceva, luați-vă nepoții de mînă și colorați, faceți curat, citiți o carte și ascultați muzică, uitați-vă la un film, chiar și la un film prost, dar nu îi mai lăsați să vă injecteze creierul cu deșeuri!

În ziua Referendumului, o doamnă realizatore de la Antena 3, vreau să îi uit numele, le-a  dat voie telespectatorilor să meargă la vot și a zis cam așa: „Radu, hai să le spunem celor care se uită la noi că se pot desprinde 15 minute din fața televizorului pentru a merge la vot”

Da, de la Referendum încoa’, prefer filmele proaste și holbatul pe pereți.

Dimineață, moș Urzică de la mine din cartier a dat trezirea. La șapte fără un sfert își aduce vaca să pască pe terenul de lîngă blocul meu. O priponește  și bate de șapte ori în țăruș ca să știm că soarele a răsărit de ceva vreme. L-aș întreba cum și-a petrecut post-Referendumul, dar mă tem că îmi va răspunde tot în doi peri, ca atunci cînd l-am întrebat dacă vinde lapte și cînd să trec să cumpăr.

România, o haltă fără peron

13 Iulie 2012

Înainte ca primele rezultate la bacalaureat să fie publicate, cele mai multe televiziuni și publicații jubilau: „Care va fi dimensiunea dezastrului?”. După ce au văzut dezastrul, s-au întrebat dacă se poate coborî sub pragul de 43%.

Ne-am bucurat pentru notele de zece, cîte au fost ele, încercînd să mascăm faptul că mai bine de 50% din absolvenții de liceu nu au trecut un examen care ar trebui să fie o oglindă a cunoștințelor dobîndite pe parcursul a douăsprezece clase. Chipurile reflectate de oglinda aceasta sînt cam desfigurate, iar rușinea nu ar trebui resimțită doar de elevi, ci și de profesori și părinți.

Totuși, dă-o naibii de rușine! Elevii care au picat examenul de bacalaureat nu par foarte îngrijorați de soarta lor. Se hlizesc și povestesc în fața camerelor de filmat că mai dau examenul și la toamnă. Între timp își iau un mic concediu. Se duc în vacanță. Puteți să îi condamnați?

Pentru cei mai mulți dintre ei, „cariera” e în străinătate, muncind sau făcînd o șmecherie, sau în țară, unde vor trăi în continuare din ajutorul social primit de unul dintre părinți, vor tăia frunză la cîini în fața blocului, visînd să ajungă șmecheri cu mașini bengoase sau poate chiar politicieni. Ce altceva să vrea de la viață?

Cine să îi inspire să își dorească să muncească într-o țară în care bogații au făcut averi prin șmecherii și nu i-a pedepsit nimeni? Cine să îi motiveze să se gîndească la un serviciu cînd e suficient să te încuscrești cu un director sau un politician, iar carierea ta e asigurată? Cine să îi inspire să își dorească să învețe? Politicienii care obțin diplome ca și cînd ar cumpăra hîrtie igienică? Politicienii corupți sau penali care rup scaunele în Parlament din cauza nesimțirii? Poate ar trebui să îi inspire profesorii? Dar unii dintre ei au ajuns să predea trecînd titularizarea cu nota cinci și se plîng că iau același salariu pe care îl ia o vînzătoare?

Poate ar trebui să îi inspire părinții care au plecat la muncă în Italia și Spania și i-au lăsat acasă cu bunicii sau chiar singuri, sperînd să se îmbogățească? Bieții de ei! Își spun mereu că se vor întoarce, dar nu mai găsesc drumul spre casă, iar familia se dezbină.

De ce ar trebui acești tineri să își dorească să ia bacalaureatul? Ca să muncească? Dar li s-a dovedit de atîtea ori că în România nu trebuie să muncești prea mult ca să ajungi „cineva”?

Așa că înainte să îi privim cu dispreț, ar trebui să ne întrebăm cum s-a ajuns aici. Ca să nu mai spun că politicienii nici măcar nu ar trebui să mai aibă curaj să vorbească despre educație, pe care au pus-o pe chituci, cu ajutorul nepăsării noastre.

Totuși, ar fi interesant să vedem cu ce medii au terminat liceul elevii care au picat bacul. Abia atunci vom vedea dimensiunea dezastrului pe marginea căruia bocim. Iar după ce începe facultatea, vă recomand să mergeți să îi întrebați pe profesorii universitari cîți dintre bobocii care au trecut de bacalaureat și au ajuns la facultate știu să lege trei o frază? Iar la sfîrșitul celor trei ani de facultate, să vedem cîți și-au luat diplomele pe bune.

Îmi pare rău că nu pot să mă bucur din tot sufletul pentru absolvenții cu zece pe linie. Ei merită însă felicitați, alături de profesorii pe care, peste ani, îi vor opri pe stradă pentru a le mulțumi.

Pentru tinerii de zece România e o haltă. O vor privi clipind des și se vor bucura că nu au avut peron să coboare. Cum vi se pare acum dimensiunea dezastrului?

Oamenii aceștia

3 Iulie 2012

Cu siguranță fac parte din categoria bloggerilor indisciplinați care scriu un articol o data la două sau trei săptămîni. Unii ar spune că nici măcar nu sînt blogger în cazul ăsta. N-am cum să îi contrazic. Am citit și eu toate ghidurile și articolele care te învață cum să devii blogger în trei, cinci, șapte pași, dar nimic nu s-a prins de mine. Ei, în condițiile astea, fac și eu ce pot. Scriu cînd mă trage inima, pentru că oricum se varsă destul de multe vorbe goale în spațiul virtual și, sincer, la un moment dat devine obositor.

Aș fi vrut să scriu despre parcul din Tătărași, amenajat recent, grație campaniei electorale, și umplut cu coji de semințe de părinții copiilor care aleargă într-un suflet dintr-un tobogan în altul, aș fi vrut să scriu despre cît mi-ar fi plăcut să fac o școală de corecție pentru părinții care își învață plozii de mici să dea coate-n ficat doar ca să ajungă primii la un leagăn și despre părinții care nu iau atitutdine atunci cînd copiii lor sînt maltratați la școală sau la grădiniță, de teamă să nu fie marginalizați. Ei sînt complici ai unui sistem al cărui rău nu o să dispară nici măcar tăiat de la rădăcină.
Dar nu. Vreau să scriu despre lucruri frumoase. Așa, melancolic.
Despre oamenii buni și frumoși ale căror exemple le port cu mine de cînd i-am cunoscut. Oamenii aceștia care ne sînt alături fără să le cerem. Oameni pe care i-am întîlnit într-un moment al vieții și care nu au ezitat să ne îndrume, să ne dea un sfat, să ne certe, să ne fie prieteni, părinți, frați sau surori. Oameni deschiși pe care îi suni o data pe an, dar știi că se gîndesc la tine măcar o data pe lună.
Îi știți și voi. Oamenii aceștia te fac să rîzi cînd ar trebui să plîngi în hohote sau te enervează cînd îți spun adevărul verde-n față. Oamenii aceștia nu te invidiază, nu sînt ipocriți și te țin de mîna atunci cînd lumea în jurul tău se destramă.
Oamenii aceștia îți sînt mereu în minte și de fiecare data cînd iei o decizie te gîndești ce ar spune ei. Oamenii aceștia îți scriu e-mailuri cu emoticonuri și te pupă virtual, iar tu te liniștești la gîndul că sînt bine, sănătoși.
Te întrebi uneori dacă tu i-ai ales pe ei sau ei pe tine. Dar ce mai contează? Poate ar fi bine să ne oprim din cînd în cînd și să le mulțumim. Oamenii aceștia fără de care azi am fi mai săraci.

La universitate nu e ca la mall

13 Iunie 2012

În urmă cu aproape două săptămâni, am participat, la Iași, la lansarea unui proiect inițiat de Alianța pentru o Românie Curată: Student ARC. Pentru că era sesiune și prezentarea proiectului a coincis cu inaugurarea unui mare mall în Iași, nu mă așteptam la un puhoi de studenți dornici să măture corupția din universități, așa cum sună sloganul proiectului. Am numărat în sală 20-25 de persoane.

 

Un număr bun, date fiind circumstanțele. Studenții prezenți au ridicat multe probleme care m-au pus pe gânduri și recunosc, la sfîrșit, mi se făcuse pielea de găină. Mai ales că am aflat cît plătesc studenții de la medicină șpagă. Da, tinerii ăia care ne vor opera mai tîrziu. În cei cinci ani petrecuți în universitatea ieșeană„ Alexandru Ioan Cuza“, nu mi-a cerut nimeni bani să trec un examen. Să ofer este și a fost exclus.

 

Am constatat însă că nu doar darea și primirea de bani ar fi problemele din mediul univeristar, ci și faptul că nu știi unde se duc banii din taxe, băile infecte, profesorii care ocupă pe nedrept anumite funcții, plagiatul, absenteismul, blatul între profesor și student, căminele studențești sau lipsa de transparență din universități. Sînt probleme cu care se confruntă studenții. Unii le conștientizează și reacționează pe măsură, alții – și asta e partea cea mai tristă – nici măcar nu le conștientizează. Atunci, ne întrebăm ce e normal și ce e anormal? Cum separi grîul de neghină?

 

E foarte greu de spus de unde ar trebui să începem curățenia în universități si cine se face vinovat de faptul că producem pe bandă rulantă studenți mediocri de care angajatorii se plîng cînd au ocazia, blamîndu-i pe profesori că nu îi învață ce trebuie. Paradoxal, același sistem scoate absolvenți foarte buni care părăsesc România pentru o viață mai bună, fără să clipească.

După cinci ani de studii, pot spune că:

1. Nu e normal ca profesorul tău să fie plătit cu peste 50 de milioane și să nu vină la oră sau să fie înlocuit de asistentul plătit cu nouă milioane.

2. Nu e normal să înveți în săli de curs în care joacă șoarecii pe masă.

3. Nu e normal să cumperi cărți pentru a obține o notă mai mare la examen. Nu e normal nici măcar să îți treacă prin cap asta.

4. Nu e normal ca profesorul să te întrebe în timpul cursului ce zodie ai.

5. Nu e normal să nu ți se explice cum sînt cheltuiți banii din taxe și ce se întîmplă cu bugetul universității.

6. Nu e normal să termini facultatea fără să fi lucrat măcar o oră, fie şi voluntar.

7. Nu e normal să plătești în euro sau ron pentru a trece un examen.

8. Nu e normal să cumperi cadouri profesorilor tăi pentru a trece examenul.

9. Nu e normal ca studenții care nu învață să treacă facultatea doar pentru că ei asigură salariile unor profesori.

10. Nu e normal să termini facultatea și să scrii despre ce nu e normal să se întîmple într-o universitate.

 

Știu că multe universități se bazează pe mottoul „Intră cine vrea, iese cine poate”. Vestea tristă este că intră cine vrea și iese tot cine vrea. Un învățămînt solid nu se construiește prin schimbarea regulilor ori de cîte ori are un partid sau altul chef. Dar nici n-am văzut prea mulți oameni în stradă, protestînd față de modificările și corupția din universități și școli. Din păcate, doar deschiderea unui mall și lansarea de lampioane ne pot scoate în stradă într-un număr foarte, foarte mare.

%d blogeri au apreciat asta: